miercuri, 22 mai 2013

Călătorie în Răsărit, de dragul bunicii de la Bădeni, al Grasei de Cotnari, al prietenilor de la Gramma


Zilele trecute am traversat România de plăcere pentru a petrece câteva zile în casa uneia din ultimele bunici din familie, dar şi prin cele mai renumite vii ale Moldovei, îmbinând astfel plăcutul cu şi mai plăcutul. S-a nimerit ca nepotului meu să i se facă dor de bunica lui din satul ieşean Bădeni, care se află la o aruncătură de băţ de Cotnari. A fost un bun motiv sentimental să luăm legătura cu prietenii de la Casa de vinuri Cotnari şi de la Crama Gramma pentru o reîntâlnire cu unele dintre vinurile noastre preferate chiar la ele acasă.
Un drum de la Arad la Cotnari ar dura cam de opt ore şi jumătate în situaţia în care am conduce continuu. Nouă însă, vestici curioşi, ne place să oprim mereu, să gustăm din plăcerile călătoririi, să fotografiem din goana maşinii dar şi din oprirea ei, prin geamul întredeschis. De obicei tragem pe la restaurantele preferate, căscăm ochii mari la Alpii înzăpeziţi ai Transilvaniei, râdem şi ascultăm muzică, degustăm fiecare clipă, plănuim mari călătorii prin România şi prin lume, plângem după neterminatele autostrăzi.
Acum, ca şi în alte dăţi, am oprit la Fântâniţa Haiducului pentru o tocăniţă cu mămăligă şi pentru un tur al complexului. Am fost paparazzo printre oile şi mieii casei, printre vulpile-bandulieră şi porumbiţele de rasă din volier, am strâns o amintire digitală cu magnolie şi cocoş de tablă, cu Andrii Popa şiuc Baba Novac. Apoi am luat-o către Braşov, traversând o mică parte din secuime, cu serpentinele sale şi satele cu kürtős kalács la poartă, cu aşezările presărate la poalele unor dealuri îndepărtate şi molcome, cu denumirile bilingve, cu autocare purtând numere de HU şi turişti blonzi de toate vârstele. Am părăsit Covasna cu ochii la copilul din curbă care încerca să vândă nişte flori celor mai puţin grăbiţi dintre noi şi am trecut apoi în primul judeţ moldovean, într-un altfel de peisaj, cu căruţe în oglindă, cu animale, cu statui voievodale, cu acoperişuri albastre printre ondulări de azbest şi tablă. Drumurile sunt relativ bune, am avut parte de o zi splendidă, în care zeul meteo a aşezat în calea privirii păduri şi piscuri, seninul de mai, fuioarele norilor, păsări de pradă.
Moldova e o ţară de salcâmi înfloriţi, de grâu, de turme de oi şi adolescenţi călare, de biciclişti rurali cu coasă, de putini cu pet-uri de Fanta la capătul căruţei. Până să ajungem la Bacău, pe nişte serpentine acoperite de ramurile copacilor, am dat de un ciclist vitezoman care gonea pe mijlocul drumului, depăşindu-l cu o condescendenţă presărată cu înjurături în gând. Apoi s-a făcut tot mai seară, am luat-o către nord, prin ţara asta de dealuri înverzite, cu miros de fraged, de flori ultime, de mari oraşe cu turnuri de fum. Drumul spre casa bunicii lui Mihai trece prin Cotnari, cade noaptea şi căruţele devin invizibile, fotografiile ies mişcate, viile nu se văd, simţim emoţia revederii. În curba de la Scobinţi, o luăm la dreapta pe drumul pietruit şi ajungem la casa aceea anume în care avem o bunică de îmbrăţişat, nişte câini de mângâiat, nişte poveşti de spus cu verişoare, veri şi nepoţi, cu rude de la Răsărit.
Bădeniul ar putea fi căminul copilăriei oricăruia dintre noi. Cine a crescut la ţară poate înţelege fără îndoială acest adevăr. Probabil  că mâhnirile sunt aceleaşi şi bucuriile sunt aceleaşi, chiar dacă îmbracă o altă formă, chiar dacă ating o altă intensitate.
Când vii de departe, bunica este la locul ei, pe banca din faţa casei, cu cârja în mână, aşteptându-te. În pivniţă stau borcanele de murături, în grădină creşte în rânduri imperfecte porumbul unui ciclu fără de sfârşit, poţi fotografia florile din iarba iazului secat şi pe Mirciulică trăindu-şi copilăria. Pe gardul casei sare din când câinele cu nume unguresc Gyuri, spaima trecătorilor. A orbit prin grija unei vecine, care a găsit de cuviinţă să-l otrăvească fiindcă i-a mătrăşit nişte găini.
Sunt mulţi pomi în curte iar mai în spate găseşti destulă vie, antena satelit prinde toate canalele lumii, visele celor ai casei trec prin marile oraşe, lângă Dacie, o maşină nemţească aşteaptă sub pomi înmatricularea, plecarea. Dacă urci pe deal, din marginea cimitirului mic se vede un peisaj aproape idilic, cu plopi şi verdeaţă, cu acoperişuri care oglindesc soarele, cu oameni care forfotesc invizibili în calea propriului destin.
În casă, o căldură maternă se răsfrânge în toate. Familia de mâţe numără cinci membri, copiii cu coadă se hârjonesc peste tot, drobul de sare poate fi oricând răsturnat. Apa Ozanei e puţin tulbure, puţin poluată. În curtea Bădiei creşte iasomie, rupem o floare pentru bunica, ne plimbăm prin praful şi pietrele drumului mare, trec maşini în goană către orăşelul de la capătul căii, se întorc oameni acasă. Atâtea chipuri încă familiare, vecina care a mai îmbătrânit cu un deceniu, copilul lui cutare cu o minge sub braţ, cineva construieşte o casă, albinele bâzâie în flori.
Până să vină zilele următoare, cu Grasă de Cotnari la vinotecă şi vin Cătălina pe Dealul Cătălina ori cu Cuvée Vişan pe Dealul Vişanilor sau în pădurea Dobrovăţ, bem o căpşunică, cuvée-ul casei, şi efuzionăm, efuzionăm. În bucătărie, mâţele crapă jucându-se printre căni, ochelari de soare şi flori roz de salcâm. Când se termină poveştile şi vinul, ne culcăm în camera de copil cu Scooby Doo şi Garfield pe un perete. A doua zi, începe joaca la crame.


Galerie foto

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu