joi, 16 august 2012

Aventură de weekend cu Caloian şi plătici în Magyarország

Ce poţi să faci mai bine într-o zi toridă de august, când ştii sigur că eşti mai aproape de Tisa decât de Olt, de Crişuri decât de Deltă, de Budapesta decât de Bucureşti? Nimic altceva decât să dai o fugă până în ţara vecină (şi neapărat prietenă), la pescuit şi la flashtasting. Şi simţi asta, nevoia de ducă într-acolo, nu numai din cauza depărtării de toponimele pomenite mai sus. O simţi şi fiindcă îţi doreşti să călătoreşti prin locurile unde există ordine şi rânduială şi oameni care chiar respectă legile şi mediul, respectându-se astfel pe sine.
Zis şi făcut: mi-am sunat prietenul din aripa maghiară a CDViN care de la o vreme îmi tot promitea peştele cel mare unguresc şi i-am zis să mă ia şi pe mine la o partidă de pescuit în Magyarország. Andrei m-a anunţat că a pregătit tot felul de bunătăţi pentru peşti, între care şi un litru de cucoţi. Cum, nu ştiţi ce sunt cucoţii? Se vede treaba că sunteţi de loc din Vechiul Regat. Ei bine, cucoţii sunt, pe ungureşte, nişte viermi, albi, roşii şi rosé, exact ca vinul la culoare, pe care poţi să-i cumperi, prin părţile noastre, direct de la magazin. Şi asta e posibil de când a căzut comunismul...
La rândul meu, m-am dotat cu tot felul de ingrediente apetisante destinate peştilor, întârziind atât de mult în noapte cu pregătirea lor încât a doua zi nici n-am mai apucat să mă gândesc ce vinuri aş putea să iau cu mine. Aşa se face că am înşfăcat la repezeală un Zinfandel Caloian 2011 de la Oprişor, bine răcit în frigiderul meu, o dată cu cucoţii şi cu borcanele de porumb cu arome de vanilie, feromoni, tutti frutti şi alte fantezii de care poate nici n-aţi auzit. Căci momelile, aidoma vinului, au cele mai felurite odori, iar peştii, asemenea degustătorilor neautorizaţi, trag la ele mânaţi de un imbold irezistibil.
Altfel, în Ungaria era linişte şi pace, am ajuns la destinaţie, în orăşelul Szarvas, după un ceas şi trei sferturi de drum. Andrei mi-a târguit un permis, apoi am trecut pe la supermarket pentru de-ale gurii. De fapt, am cumpărat mai mult vinuri , vreo nouă la număr, după cum i-a fost dorinţa companionului meu de pahar şi de pescuit. În jurul Szarvas-ului, pe o lungime de 30 de kilometri, se află un fel de braţ necurgător al Crişurilor, un fel de potcoavă, cum îi spunem prin părţile noastre, lat de vreo 80-100 de metri şi populat cu o diversitate de peşti. De fapt, toată zona e o arie protejată, cu arboret, cu iepuri, cu ulii, cu căprioare, cu egrete şi porumbei sălbatici, şi chiar cu oameni, chiar cu oameni. Fiecare loc de pescuit e prevăzut cu ponton iar terenul de pe mal se află în proprietate privată.
Andrei m-a călăuzit către un cătun aflat la vreo 5 kilometri de Szarvas, în locul în care un amic de-al său, Árpi (sau Árpie, Árpy?) bácsi deţine mai multe case ţărăneşti pe care le-a refăcut şi amenajat şi mai rustic decât au fost cândva. În plus, a mai mai construit, în roşu, cu fonduri europene, un fel de casă a comunităţii şi un ansamblu de sculpturi în lemn de cinstire a eroilor neamului său. De fapt, Árpi a fugit din România, din Ardeal, pe când avea 15 ani, şi asta se întâmpla cu peste jumătate de secol în urmă, în preajma Revoluţiei Maghiare.
Când am sosit la căsuţa unde urma să petrecem mai multe nopţi, proprietarul lipsea. Ne-a întâmpinat un alt bácsi, Andrei a luat cheia din locul ştiu şi am intrat în casa ţărănească. Locuinţa seamănă cu cele pe care le găseşti şi la noi în Banat, locuite de maghiari. Are un târnaţ decorat cu flori şi mai multe camere prin geamurile cărora poţi contempla peisajul familiar, de pustă. M-am jucat un pic cu vinurile, fotografiindu-l pe cel românesc între cele ungureşti. Nu ştiu dacă Zinfandelul, cosmopolit cum e, s-o fi simţit un pic stingher între atâtea licori ungureşti, însă eu am încercat vag un astfel de sentiment, mai ales fiindcă nu pricep o iotă din limba vecinilor, iar în jurul meu erau numai oameni care vorbeau în HU, numai maşini cu numere de HU, numai localităţi cu nume de HU. Colac peste pupăză, n-o aveam pe Pivniceră cu mine să-mi traducă sensurile acestei lumi, ea fiind înglodată în înfiinţări de firme, deconturi, preschimbări de acte şi organizări de nenumărate tasting-uri şi flashtasting-uri viitoare.
Ne-am gândit să bem iute Caloianul românesc, înainte de a porni către apă. Un pic euforici, am parcurs cei 800 de metri până la potcoava Szarvas-ului, ne-am instalat pe ponton, scoţând din portbagaj zeci de obiecte mari în care se aflau mii de obiecte mici destinate prinderii peştelui. Şi am prins şi am tot prins, plătici, caraşi, chiar şi un crap şi enervanţii somni pitici, specie invazivă care te înţeapă în deget dacă nu eşti atent când scoţi cârligul. E un loc minunat, cu o mulţime de păsări de apă, cu căprioare care traversează înot canalul, cu iepuri care o zbughesc pe câmpurile treierate. Am prins mai multe apusuri şi răsărituri oglindindu-se în ochii noştri şi în paharele cu vin alb şi rosé. Şi-am băut din vinurile puse la gheaţă în lada frigorifică, discutând de una, de alta, de metode de prins peşte, de revoluţia maghiară, de fericire şi suferinţă, de curăţenia de la ei - ţară cu grad de îndatorare de 80% - şi de mizeria de la noi - ţară unde şi morţii mă-sii votează, după cum vrea Partidul.
Aşadar am dus Caloianul pe teritoriu unguresc şi am adunat norii, însă ploaia nu a apucat să cadă. Doar păsări mari planau deasupra noastră, în vântul unei toamne stârnite în august. A fost vorba mai degrabă de un longtasting decât de un flashtasting. La urmă am făcut bilanţul celor câteva zile de pescuit: 33 de kilograme de peşte şi un număr nedefinit de sticle de vin băute. Mie, subiectiv cum sunt, tot Zinfandelul mi-a plăcut mai mult. Într-un final am luat-o către casă, căci aveam de gând să dau şi pe la Ferendia. Vameşii de la Turnu m-au privit plictisiţi, eram singura maşină care a trecut pe-acolo în ultima jumătate de oră. Am răsuflat uşurat când mi-au spus "mulţumesc", mi-era un pic dor de limba română.
Mi-aş dori am o patrie uşor diferită, o Românie asemănătoare cu asta, însă cu rânduială ungurească, cu oameni mai civilizaţi şi mai pricepători. N-am însă cum să schimb de unul singur lucrurile. Aşa că dau o fugă la Ferendia, de consolare, şi observ că peisajul de acasă seamănă izbitor cu cel din pusta maghiară. Soarele cade în fante prin norii nehotărâţi, un şir infinit de stâlpi duce către Dealul Şumigului, iar eu am în suflet o nostalgie amară şi un gust vioi de Caloian alb de la Oprişor. Şi pregătesc de pe-acum viitoarea escapadă la pescuit, punând la rece o mie şi una de vinuri româneşti pe care merită să le bei pretutindeni şi despre care merită să povesteşti într-o viaţă.

Galerie foto

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu