Eger - O pălincă de zmeură şi un minaret în oraşul baroc al vinului

Printre plăcerile şi prostelile pe care aş vrea să mi le mai ofer cândva, până nu voi fi depăşit jumătate de veac de existenţă, se numără şi aceea de a mă urca în minaretul din Eger. Nici nu ştiu însă dacă e voie să o fac, pentru a cerceta oraşul, cetatea şi viile, în chip de muezin tăcut şi cu ochi atoatecuprinzător.
Dacă ar fi să mă întrebaţi de ce n-am făcut-o încă, de vreme ce am fost deja acolo, după vinuri şi după alte plăceri, cum ar fi aceea de a călca în patria Egri Bikavér-ului, vă voi spune că n-a fost să fie. După cum n-a fost să fie să vizitez şi hrubele care se întind pe kilometri, sub localitate. O scuză ar putea fi aceea că n-am avut decât vreo câteva ceasuri la dispoziţie pentru a bate oraşul cu nume de anin, însă cauza intimă pentru care adevărata întâlnire cu Egerul şi cu vinurile sale nu s-a produs este aceea că nu s-au potrivit astrele. Ori poate o fi fost de vină proasta dispoziţie cu care unii dintre noi au plecat de la crama lui Juhász Péter. Oricare ar fi fost pricina, cert este că ne vom întoarce acolo măcar pentru un weekend senzorial în compania taninilor. Fiindcă 2010 este anul vinului în Eger şi sunt multe vinoteci de colindat şi multe vinuri remarcabile de băut.
Părăsisem Budapesta pe la ora 10, după un mic dejun copios la pensiunea lui Robert şi după un rămas bun emoţional, ca-ntre timişoreni, luând-o spre est pe autostradă, cu destinaţia Eger. Ne-am abătut totuşi de la cel mai scurt drum fiindcă a fost dorinţa Clarei să ne arate munţii cei mai înalţi ai Ungariei, un fel de dealuri altminteri deloc impresionante, pline de serpentine şi de de păduri de foioase, din care abia aştepţi să ieşi pentru a-ţi trage sufletul pe terasa vreunei benzinării. Am trecut pe o porţiune relativ scurtă şi prin vii, însă nu peisajul exterior este cel mai atrăgător lucru pe care-l poate oferi Ungaria turiştilor, ci mai degrabă cel lăuntric, plin de nostalgia şi trufiile trecutului, dar şi de ambiţiile şi rânduiala prezentului. După câteva ore de goană cu maşina, am dat de crama lui Juhász Péter, ale cărui vinuri, între care se numără şi Magisztrátus Bora 2009, un Egri Bikavér baricat, sunt foarte apreciate de Clara, oenologul clubului Vestik. În lipsa patronului, de la cramă am fost îndrumaţi la magazin, care este de fapt o interesantă hrubă săpată în deal la marginea oraşului. Acolo am degustat mai multe vinuri, între care şi un corupător Magisztrátus, deschis însă cam de multişor, apoi ne-am pus pe cumpărat. Clara&Titi au făcut-o cu baxul, iar Pivnicerul cu sticla: a luat un Siller 2009, adică un Egri Pinot Noir - Siller, apoi un Oreg Juhász 2006 - cupaj de Merlot şi Cabernet Franc, iar la urmă un Magisztrátus Bora, de vreo 10.000 de forinţi în total. Cum trebuia să ajungem în ţară în seara aceleiaşi zile, ne mai rămăseseră câteva ore pentru a vizita oraşul.
Am găsit iute loc de parcare, ne-am luat tichet, am dat nişte lei pe nişte forinţi la o casă de schimb valutar, apoi am pornit agale pe Jókai utca, prin Dobó tér, către cetate. N-am mai ajuns însă chiar acolo sus şi nici n-am dat de pivniţele care străbat cetatea (oraşul de sub oraş), din pricină de oboseală, de foame, de cer noros, de pozat statui de luptători fioroşi şi turle în contralumină, dar şi din pur capriciu. În schimb, am surprins cu ochiul digital detaliile semnificative ale acestui oraş baroc, aerul său medieval, tihna vechimii pe care o emană. N-am ajuns să vedem nici băile turceşti, nici Catedrala şi nici celelalte atracţii turistice pentru cei dispuşi să piardă vremea într-un mod atât de plăcut. În schimb, am luat masa la Casa della Pasta (ni se făcuse dor de Toscana din pricina farmecului atemporal al oraşului, spre uşoara indignare a Clarei), am cumpărat îngheţată pe stradă, pe care Titi a devorat-o cu nespusă plăcere, zâmbind trecătorilor din spatele ochelarilor săi de fals mafiot în vacanţă. Un pic mai încolo, un trenuleţ albastru aştepta în staţie nişte străini dornici de plimbare. Eu m-am mulţumit să fotografiez minaretul iţit brusc la capătul unei străzi în pantă, printre sobre clădiri austro-ungare. Nici nu ştiam pe atunci că acela este cel mai nordic minaret turcesc din Europa, că are 40 de metri şi că este unul dintre cele trei care s-au mai păstrat în picioare în Ungaria. Mi-ar fi plăcut să-l urc şi să arunc, din vârful Egerului o privire asupra lumii ungureşti, însă nu mai aveam vreme, ni se terminaseră secundele. Mi-a mai rămas timp să pozez nişte elfi de grădină, o girafă galbenă, un şarpe oglindindu-se în vitrina Apothecii, afişele cu A Bor Éve Eger 2010, steaguri ungureşti şi iatagane de piatră, lămpi stradale, vinoteci şi indicatoare derutante, dar şi să cobor într-o pivniţă care seamănă oarecum cu vinoteca mea arădeană.
Spuneam, cu două postări în urmă, că deşi am ajuns la Budapesta având ca pretext festivalul vinului, călătoria noastră oenologică a început cu o tărie, cu o pălincă de bun venit oferită de Robert şi de tatăl său în pensiunea de pe Radóc utca. Întâmplarea a făcut ca ieşirea noastră la Eger, prilejuită tot de vin, de vinul lui Juhász Péter, dar şi de ideea de a vizita locul unde se produce Egri Bikavér-ul, ca de altfel şi întreaga călătorie de trei zile prin Ungaria, să se încheie tot cu o tărie. Sau chiar cu mai multe. Şi asta fiindcă ne-a venit ideea să intrăm în pivniţa de care vorbeam mai sus, de fapt un magazin subteran cu 100 de feluri de pálinka. O vânzătoare generoasă ne-a servit în voie cu tot ce-am poftit, cu pălincă de zmeură, de afine şi de te miri ce, ne-a deschis vitrinele să pozăm sticlele iluminate în mod magic, dar şi arcadele cu tot felul de tării frumos ambalate. Am putut vedea acolo pălinci de cireşe, de pere, de caise, de căpşuni, de gutui, de fructe de pădure, ba chiar şi de... prune. Pălinci cu fructele în sticlă, pălinci din Ungaria şi dinArdeal, pălinci bio, spiritul şi spirtul maghiar oferite într-un ambalaj atrăgător, pentru câteva mii de forinţi. Nu e de mirare că n-am rezistat tentaţiei şi am cumpărat câteva sticle, numai bune de pus în arcadele vinotecii mele lângă vreo grappa toscană. Aşa am încheiat ziua şi călătoria maghiară, frumos, cu un zâmbet şi cu o aromă de distilat local, paradoxal, în anul vinului, la Eger. Apoi am luat-o către casă, pe drumuri mai mult sau mai puţin cunoscute, cu viteze mai mult sau mai puţin legale. Era o seară de luni cu străzi pustii prin comunele ungureşti, cu câte o tanti pe bicicletă şi nici un echipaj de Rendőrség rătăcit în calea noastră. Totuşi, ne-a luat vreo patru ore întoarcerea, şi asta fiindcă eram departe de casă, dar şi din cauză că lui Titi i s-au stricat cele două GPS-uri personale, din motive de soft precar şi din alte cauze obscure, care nu pot fi tălmăcite aici. Cert este că, la un moment dat, într-un mod cât se poate de brusc şi de bizar, acelaşi Titi, profesionistul care conducea caravana noastră de două maşini prin pustă, la volanul Opelului său aproape bleumarin, a părăsit ceea ce părea a fi drumul cel drept de pe hartă şi a luat-o cumva îndărăt. După care a pătruns pe un drum accidentat, parcă făcut pentru tancurile sovietice, care trecea prin nişte lanuri de cucuruz şi floarea soarelui încă nerecoltate. După vreo jumătate de oră de bâjbâială şi de mers în cerc, ne-a lămurit în cele din urmă un puşti care trecea întâmplător pe acolo pe o bicicletă veche şi scârţâietoare, moştenită probabil de la bunicul cu mustăţi răsucite în sus. Folosindu-se de indicaţiile acestuia, Titi ne-a scos în cele din urmă la liman, adică la Nădlac, acolo unde ne-am despărţit, luând-o încet către casele noastre, din localitate, din Arad, din Timişoara şi de pretutindeni, cu gândul că trebuie să ne întoarcem cât mai curând la Eger şi în Budai Vár.
După numai o săptămână însă, aveam să luăm drumul Vârşeţului, tot din cauza unui festival al vinului, dar şi fiindcă ni s-a făcut dor de vremurile în care vizionam meciuri şi filme pe sârbeşte. Despre această aventură, cu purcei la proţap şi ciocolată Eurocrem în plasă, voi povesti însă într-o postare viitoare.