marți, 12 februarie 2013

Film şi vin, la nesfârşit

Sunt un consumator înrăit de filme, un dependent incurabil. Uneori, mă cuprinde febra vizionării şi pierd nopţi la rând, săptămâni în şir, cu ochii în ecranul smart tv-ului.  De-a lungul anilor din urmă, al anilor '80, '90, 2000, am petrecut multe ore în faţa ecranului cinematografului, televizorului, computerului şi am alocat foarte mult timp întocmirii unei liste cu filmele de văzut într-o viaţă. Unora le-au dat premii alţii, mari festivaluri, altele le-am premiat în inima mea. Amintiri din vremea televizoarelor cu purici şi antene Yagi, cinematografia franceză, italiană, rusă, poloneză, secvenţe şterse cu Alberto Sordi, Fernandel şi Bourvil, suspansuri cu Kojak şi Sfântul, coborâri în adânc cu Yves Cousteau şi expediţii pe mare cu Captain Onedin îmi vin imediat în minte, înainte şi după ce aceste cuvinte apucă să se scrie pe fondul alb al unui fişier oarecare încă nesalvat, cum este acesta.
Fără îndoială, sunt un personaj din cele mai grele timpuri, de pe vremea televizoarelor cu lămpi şi a cinematografiei cu role. Tot încercând să-mi recuperez trecutul cinefil, am ales pe liste vreo 550 de movie star-uri şi am strâns peste 4.000 de fotografii ale acestora. Uneori aleg un film la întâmplare, un regizor la întâmplare, un actor la întâmplare şi cu un click mă şi întorc în veacul trecut, în epoca mută ori alb-negru, în nemurirea vreunui gag, a unui zâmbet ori a unei emoţii de vodevil.
Dacă pun un film cu Jean Gabin ori Michel Simon, dacă poftesc să văd Quai des brumes târziu în noapte, să deschid oare un Cabernet Sauvignon? Iar dacă mi se face dor de La dolce vita a lui Fellini, poate ar fi potrivit să beau un Amarone della Valpolicella. Şi dacă fac o călătorie în timp, în timpul lui Serghei Eisenstein, şi dau click pe fişierul avi Bronenosets Potyomkin, mă gândesc c-ar fi bine să deschid un Saperavi. Apoi un Cariñena, cu ochii la Viridiana lui Buñuel. Cu un film de Pasolini în faţă, poate Il Decameron, poate Il Fiore delle mille e una notte sau Mamma Roma, sacrific un Barolo din anii '60. De-mi trebuie vreun Grand Cru, aleg Chateau Margaux '86 în compania lui Bernard and Doris. Apoi merg până la capăt, până la marea crăpelniţă, La grande bouffe, şi beau cu Marcello Mastroianni un vin de Porto la carnea de raţă. Cu Marlene Dietrich, Der Blaue Engel, nostalgizez după Kisses sweeter than wine. Din bruma de cinematografie românească aş alege poate Moara cu noroc iar atunci aş deschide probabil o Cadarcă. Ca să sar apoi în prezent, la Sideways, ca pretext pentru destuparea celui mai ales Pinot Noir din vinotecă. Şi aş putea continua aşa la nesfârşit...
Filmele stau, aidoma vinurilor în vinotecă, ascunse într-un folder, în fişierele lor prăfuite, în sticla învechită a unor extensii de la începutul lumii virtuale. Doar că ele, filmele, nu se oxidează niciodată, le poţi deschide de câte ori vrei, pe zi, an sau mileniu, pe când vinurile trăiesc şi mor, iar cuvintele nu le pot reda eternitatea fragilă, inefabilă.