Întâlnire faustică cu Casillero del Diablo şi vinurile lui Don Melchor de Concha y Toro

Despre vinul Casillero del Diablo am o mulţime de lucruri de povestit. Nu ştiu cum se face asta, nu ştiu cum de am adunat atâtea cuvinte care să descrie un anumit soi şi o anumită marcă de vin. Un lucru e cert însă, că această licoare chiliană se numără printre primele mele iubiri oenologice.
Am deschis de curând un Carménère din 2006, Casillero del Diablo, produs de Concha y Toro, unul din vinurile acelea de supermarket nici foarte scumpe, dar în nici un caz ieftine, pe care le cunoşti bine şi continui să le cauţi, pe măsură ce trec anii şi recoltele, fiindcă te-au impresionat prin forţa şi seducţia lor de Lume Nouă. Cred că l-am cumpărat în urmă cu vreo patru ani, prin 2007, pe vremea când învăţam de la Clara cum să golesc vinul prost la chiuvetă, cum să-l aleg pe cel mai tânăr ca să fiu sigur că o să-l şi beau cu plăcere şi cum să cântăresc bine raportul preţ-calitate. Cam tot pe atunci am început să aud des un termen care cu timpul a început să-mi pară tot mai odios: acela de "vin corect". Până la urmă, asta desemna un vin relativ ieftin în toate ale sale pe care poţi să-l bei până la ultima picătură şi despre care nu ai ce povesti apoi.
Nu e cazul lui Casillero del Diablo însă, şi poate că vorbesc iarăşi prea mult despre Clara, guru-ul feminin al grupului Vestik, şi prea puţin despre vin. Să nu credeţi de aici că ea ar fi maestrul perfect, garanţia infailibilităţii în alegerea unui vin. Nu. Clara are propriile imperfecţiuni, însă un lucru e cert: se pricepe la vin, chiar dacă nu întotdeauna îl cumpără pe cel mai bun. Printre preferatele ei chiliene se numără produsele Cono Sur, între care marca 20 Barrels ocupă un loc aparte. De câte ori aducea ea vorba de Cono Sur, eu contraatacam cu Concha y Toro şi cu marca Casillero del Diablo. Vinul ăsta a exercitat o fascinaţie asupra mea din prima clipă în care am văzut drăcuşorul de pe etichetă. La urma urmei, poate că în fiecare licoare zace câte un drac, câte un djin ori câte un duh, al ei şi al sticlei, pe care îl eliberezi odată cu ultima mişcare a tirbuşonului.
Trebuie să mai ştiţi că m-am documentat un picuţ asupra casei de vinuri (la un moment dat, Concha y Toro se număra printre primii 10 producători de vin pe plan mondial, ca notorietate şi anvergură a brandului, fiind clasată pe locul trei într-un top în care mai figurau patru producători americani, patru australieni şi unul spaniol) şi am găsit ceva cât se poate de inedit într-un cotlon al internetului. Un român rezident în Statele Unite îşi începea povestea blogului propriu declarând că îl cheamă Cutărică, iar vinul său preferat este Casillero del Diablo, Carménère. Asta mi s-a părut deosebit de haios, legătura cu pricina, link-ul oenofil transoceanic. E ca şi cum ar fi declarat că-i plac Llosa, Borges şi Marquez, adică un anume continent spiritual. Mai ales că făcusem şi eu o pasiune pentru Carménère-ul chilian, încântat la ideea că sorb licoarea obţinută din acest soi franţuzesc prefiloxeric, foarte răspândit în urmă cu două veacuri pe Bătrânul Continent, salvat ulterior de la dispariţie pe pământ chilian, acolo unde viile nu au fost lovite de celebrul dăunător. Că, într-un fel, beau un vin cu care se delectau europenii de la 1800 şi de la 1700 şi tot aşa în josul anilor, până la romani.
Mi-a plăcut şi comerciala legendă despre Diavolul care sălăşluia în pivniţele sale, născocită cu peste un veac în urmă de Don Melchor de Concha y Toro pentru a-i ţine departe de vinurile sale ales pe vizitatorii nedoriţi. Aşa se face că pe atunci, prin 2007, am cumpărat mai multe sticle de Carménère 2006, pe care le-am tot mutat prin pivniţă în timpul lucrărilor de amenajare a vinotecii. O parte dintre ele s-au prăfuit, după mai puţin de un an erau pline de păianjenii şi molozul căzute de pe ziduri în toiul renovării subsolului casei, de păreau vechi de pe vremea lui Don Melchor. De fiecare dată când deschideam vreuna, descopeream cu plăcere savoarea unică a Carménère-ului chilian, ciocolata de mure a postgustului, ca pe o poveste senzorială care-ţi dă fiorii unei întâlniri unice, aproape malefice, aproape faustice. O fi de vină aroma seducătoare a vinului, o fi de vină puterea cuvintelor de pe etichetă, nu ştiu. Dar e ceva acolo, în vin, ceva tulburător şi incitant, care are legătură cu marile căutări, cu un stadiu final de cunoaştere.
Partea amuzantă e că, în vreo câteva rânduri, preotul din cartier, părintele simpatic venit cu crucea, a sfinţit şi sticla de Casillero del Diablo uitată imprudent pe o masă, şi motanul blogger alb-negru al casei, amândouă simboluri ale lui Cui nu trebuie. Lucru curios şi ironic, cum descoperim uneori că toate sunt în toate, picătură cu picătură.
Cu timpul însă, rezerva mea de vinuri Casillero del Diablo a început să scadă, prăfuitele sticle cu falsa lor vechime s-au golit pe rând, iar igrasia subsolului s-a transfomat încetul cu încetul într-o cochetă vinotecă. Şi totuşi, cea dintâi sticlă care a ocupat loc în arcadele vinotecii mele, servind şi ca prim model oenologic, a fost un Carménère 2006, Casillero del Diablo, de la Concha y Toro. În anii din urmă am descoperit însă şi o mică parte din splendoarea marilor vinuri italiene, franţuzeşti, portugheze şi spaniole. Ba am deschis fără vreo prejudecată şi cele mai diverse vinuri ungureşti, slovene şi sârbeşti, am gustat şi din cele georgiene, şi din cele greceşti, şi din cele germane. În plus, am savurat ice wine-ul canadian, fabuloasele vinuri australiene, pe cele americane şi sud-africane. Şi, bineînţeles, le-am sorbit pe alese pe cele româneşti. Într-un fel, m-am plimbat prin toată lumea cu ajutorul vinului, pe care l-am considerat întotdeauna nu atât o băutură, cât o modalitate de cunoaştere. Am ajuns să cumpăr şi să degust vinuri cu aceeaşi febrilitate cu care odinioară cumpăram şi devoram cărţi. Şi cu aceeaşi plăcere scrutătoare.
Poate de aceea, poate din cauza acestui periplu, sticlele cu drăcuşor au ajuns să fie uitate într-un ungher de arcadă, pradă prafului nevăzut al declasării. Ei bine, zilele acestea nu ştiu ce-mi veni, dar am ţinut să deschid o sticlă din primul vin chilian care a ocupat un loc în inima şi vinoteca mea. E înspăimântător de proaspăt, de fresh, de tânăr. De parcă n-ar avea vârstă. De parcă ar fi evoluat invers, întinerind în toţi aceşti ani în care lumea întreagă a îmbătrânit. L-am deschis şi degustat cu o nestăpânită plăcere, descoperindu-l ca pe un fruct interzis care se coace anume pentru mine în fiecare an, de fiecare dată mai fraged. Condimente exotice, fructe negre din păduri încă neexplorate, cafele tari de pe un continent încă nedescoperit, asta-mi evocă, şi simt într-un fel că legenda lui Don Melchor şi-a făcut cuib şi-n pivniţa mea.
Pentru acest vin, pare că timpul trece în sens invers. Povestea lui seamănă cu cea a lui Benjamin Button. Iar dac-aţi putea urmări în oglindă întreaga sa evoluţie, transformarea chipului senzorial, secundă cu secundă, zi de zi, an de an, mitul urban ar prinde realitate şi poate că i-aţi da un Oscar oenologic, deşi statueta ar avea oarecum altă formă. Ori poate că n-aţi mai avea curajul să-l deschideţi şi gusta a doua oară, împreună cu mine...

Siena - trei vinuri şi cinci sute cinsprezece trepte

Îmi ţin amintirile prin cele mai neaşteptate cotloane. Unele sunt fişiere de imagini, de text sau de film, aruncate prin folderele computerelor bătrâne. Altele au fost scrise de mână cu pixul prin câte-un carneţel acum prăfuit, ascuns în geamantanul de armată. Iar unele sunt întipărite înlăuntrul meu, în biblioteca simţurilor, în enoteca sentimentală, şi nu prind formă decât la vreun imbold inexplicabil, care mă face să scriu şi să le aduc la vedere mai mult pentru mine însumi decât pentru vreun Vineri ori pentru restul oamenilor care locuiesc departe de insula mea.
Am găsit un carneţel cu copertă roşie, cumpărat la repezeală de la vreun chioşc anodin, la gândul că mă voi reapuca de ţinut jurnale. La ce bun? L-am umplut totuşi cu povestea uneia dintre călătoriile în Italia, înregistrând febril, fără să ştiu de ce şi pentru cine anume, experienţa aceea copleşitoare. Aşa am găsit şi însemnările despre Siena, un oraş încremenit în timp, în timpul medieval, pe care l-am vizitat cu Pivnicera de mână, călătorind cu autobuzul din Florenţa. Le arunc aici, în marele ocean al internetului, precum un răvaş în sticlă despre care nu ştii dacă va ajunge vreodată la ţărm.
"Părăsim Florenţa pe drumul care trece pe lângă San Gimignano şi Montereggioni. Autobuzul e plin de japonezi care coboară la San Gimignano. Privirea înregistrează peisaje de vis, locuinţele cochete de pe dealuri, aceeaşi eternă frumuseţe toscană. După o oră şi un pic suntem la Siena. E altfel. Nu că n-ar fi totul atât de vechi, de medieval. Nu că n-ar fi extraordinar să o iei la pas pe străduţele astea de când lumea, care urcă şi coboară, pline de biserici şi lupoaice hrănindu-i pe Romulus şi Remus. Totul însă e mai provincial în comparaţie cu Florenţa, mai mic, mai concentrat, iar oamenii parcă poartă pe chip înfrângerea acestei depărtări faţă de centru.
Siena, de la Senius, fiul lui Remus, întemeietorul oraşului. Au avut aspiraţii măreţe sienezii. În ultimul mileniu. Şi-au dorit să devină să transforme cetatea în capitala Toscanei. I-au înfrânt pe florentini pe la 1260 şi a urmat un veac şi ceva de înflorire, timp în care au clădit majoritatea construcţiilor impresionante din oraş, Palazzo Pubblico şi piaţa centrală în formă de scoică. Au avut parte însă de mai multe ghinioane. În veacul al XIV-lea i-a lovit ciuma şi au murit în masă, iar pe la 1550, în urma unui asediu florentin, au murit şi mai mulţi. De atunci au decăzut în comparaţie cu învingătorii florentini, fiind condamnaţi la închistare, la nedezvoltare şi provincialism.
Se simte asta parcă şi astăzi în privirile oamenilor. Turiştii sunt un pic mai puţini, străzile un pic mai degajate. Palazzo Pubblico, cu piaţa, un loc superb. Enoteci, magazine de tot felul, dar care parcă nu au stilul, nu au rafinamentul florentin. Pozez porumbeii obraznici care curăţă firimiturile şi sparg paharele de pe mesele teraselor, sub ochii turiştilor nordici indignaţi. Mă sui în turn, 515 trepte, Pivnicera rămâne la bază. Privelişti minunate, sute de poze, cupluri de turişti care-mi cer să-i imortalizez cu aparatul propriu, lumea se întinde la picioarele mele şi eu o digitalizez neîncetat şi încântat, digitalizez clipa. Mă scobor şi dau zoom pe fântâna centrală din piaţă. Vedem apoi, în doi, muzeul din vechea primărie, cu frescele bunei şi relei ocârmuiri. Muzeul miroase a bătrâneţe matusalemică, e mai puţin îngrijit, mai puţin restaurat decât orice alt muzeu florentin. Probabil că sunt şi mai puţini bani aici.
Devorăm câte o felie de pizza, bem o Corona la două pahare, savurăm un tiramisu. Totul e un pic mai ieftin, doar suntem la Siena. Un neamţ blond şi aseptic citeşte ceva în ghid şi alungă porumbeii care i-au aterizat pe masă; noi plătim chelnerul abulic, rupt parcă din filmul Petrecerea cu Peter Sellers. E o melancolie aparte aici, în oraşul lui Senius.
Intru apoi prin câteva enoteci, din care mă încumet să cumpăr un Antinori, Tignanello 2005, dar nu mă încumet să vă spun cu cât. Şi mai iau alte două vinuri scumpe, suveniruri cu tanini. Se înnorează încet, parcă Siena vrea să ne alunge când ajungem în Piaţa Domului. Privim biserica superbă, cu coloane din marmură albă şi neagră. Materialele au fost cărate de locuitori acum multe sute de ani, din dorinţa de a crea aici cea mai mare biserică a creştinătăţii. Numai că o parte a domului a rămas neterminată, după cum arată un zid enorm şi decăzut, semn al ghinionului care a lovit oraşul. În lăcaş, un amvon al lui Nicola Pisano, lucrare impresionantă de la care nu ne putem lua ochii. Poate că acest dom e biserica toscană care ne-a impresionat cel mai mult. E pustie piaţa când plecăm şi plouă tot mai tare şi mai tare. Ducem cu noi în rucsacuri trei vinuri nepreţuite, dar şi amintirea unui oraş frumos şi trist, condamnat pe vecie să trăiească în umbra măreţei Florenţe."
Într-un fel, păstrând dureros proporţiile, Siena, vecina mai mică a Florenţei, a avut aceeaşi soartă precum Aradul faţă de Timişoara. Siena şi Fiorentina, UTA şi Poli. Simţi schimbarea de aer şi de atitudine de îndată ce cobori, din tren ori din maşină, în oraşul de pe Mureş. Simţi provincia provinciei. Şi rivalitatea zadarnică, afişată la nivel de pancarte, discursuri politice ori pur şi simplu ca bârfă curentă. Iar dacă eşti străin, timişorean ca mine, exilat la Arad, nu poţi să te consolezi decât cu frumuseţea decrepită a clădirilor, cu imensitatea Mureşului şi cu izul de Austro-Ungarie părăsită. Fiindcă prietenii nu pot fi de aici, din acest timp, din acest spaţiu. Fiindcă toate amintirile sunt din altă parte, de pe malul altui râu, din secundele altui timp.

Revelion pe muzică de vinil cu Davino şi curcan de la Ferendia lui Tatabun

Am trecut liniştit în 2011, dopul şampaniei nu a zburat până la Mureş, iar tăcerea nopţii a fost rar tulburată de petarde. A fost un revelion cu Davino, cu Rhein Imperial şi Cuvée Charlotte, cu creveţi, curcan şi tiramisu, cu câţiva prieteni în jurul focului nevăzut al sărbătorii cu artificii şi muzică pe vinil.
Vinurile de la Davino, trei la număr, au fost aduse de doctorul Silviu Radu după o escapadă "vestică" în hruba Enotecii de Savoya şi erau gata-gata să-mi răstoarne toate topurile personale. Şampania Rhein fusese achiziţionată chiar de la ea acasă, din Azuga, după o întâmplare cu bloggeri şi oenologie. Iar cuvée-ul cel mai frumos purtând emblema SERVE a călătorit spre Arad tocmai de la Ceptura, după un festin cu trufe şi alte bunătăţi la care am participat la început de decembrie. Nu ştiu însă ce ne-a venit cu creveţii, specialitate culinară neobişnuită pentru nişte sărbători neaoşe, poate că ne-a plăcut să ne facem de cap în noaptea de Anul Nou tocmai pentru a marca o anumită despărţire de trecut. Cât despre curcan, aici e meritul lui Tatabun, părinte de copii orăşeni, din satul Ferendia, care la aproape 80 de ani a găsit de cuviinţă că încă nu a venit vremea să iasă la pensie. Ca urmare, prin iunie 2010, a cumpărat nişte pui de o zi de la târg şi i-a crescut până au ajuns să cântărească 15 kilograme, în preajma Crăciunului, pentru a-i livra fericit fiului blogger de la Arad care obişnuieşte să-şi spună, din capriciu, Pivnicer. Cum Tatabun are doi fii, a umplut frigiderul cu trofeele a patru curcani gigantici, pe care i-a împărţit la doi şi i-a expediat, în portbagajul unei Toyota Corolla, la Timişoara şi Arad, pentru o cât mai bună desfăşurare gastronomică a sărbătorilor de iarnă. De tiramisu s-a ocupat cu măiestrie Pivnicera, între două postări pe vestik.ro şi două link-uiri pe Facebook. Căci e lucru bine ştiut în familia "vesticilor", însă mai puţin cunoscut în lumea largă, acela că dânsa creează cel mai gustos tiramisu din întreaga Mitteleuropă. Ar fi nedrept să nu pomenim aici şi sarmalele mamei soacre, care au dispărut cu repeziciune din farfurii la 1 ianuarie, după mici stimulente cu ágyas pálinka târguită dintr-un foarte unguresc magazin din Eger.
Bine, n-am înfăţişat aici o ordine cronologică a mâncărurilor şi băuturilor servite şi nu e un secret că am avut parte şi de excelente fripturi de vită şi porc în compania vinurilor roşii. La creveţi însă am servit un Davino, Domaine Ceptura Blanc 2007, cupaj de Sauvignon Blanc, Fetească Albă şi Riesling, unul din cele mai bune cupaje albe din România, dacă nu cel mai bun, după modesta şi subiectiva părere a Pivnicerului. Ne-am delectat şi cu Purpura Valahica 2008, o rafinată Fetească Neagră tot de la Davino, de vreo 85 de puncte în mintea aceluiaşi blogger, însă aici trebuie spus că "vesticii "au avut ocazia să guste în 2010 cel puţin două Feteşti Negre mai bune. Senzaţia acelei nopţi de An Nou a fost însă Domaine Ceptura Rouge 2007, cupaj de Fetească Neagră, Merlot şi Cabernet Sauvignon, vinul iniţierii, al revelaţiei. L-a degustat şi băut cu plăcerea sinceră că nu e nevoie să fii cine ştie ce snob putred de bani intrat logic în vreo organizaţie mai mult sau mai puţin secretă, pe la întruniri care ţin locul şedinţelor de altădată cu secretari de partid, utecişti şi asecişti fruntaşi, pe care acum îi strigă la ordine un preşedinte grizonat, cu ciocănel, ci e îndeajuns te afli în pielea unui simplu muritor cu ochiul deschis, cu simţurile aţintite către cupa cunoaşterii. Chiar dacă preţul prozaic al unei asemenea experienţe e prohibitiv, bucuria e cu atât mai mare atunci când descoperi vinul cel bun o dată la câţiva ani decât atunci când nu mai ştii ce să faci cu banii şi ajungi frecvent să cumperi vinul după criteriul savant al preţului de la 30 de euro în sus.
Silviu a mai adus şi un vin franţuzesc de căpătat, Les Chouacheux, Beaune 1er Cru 2003, de la Domaine Coste-Caumartin, Bourgogne, altminteri onorabil, dar pe care l-am situat totuşi sub creaţiile de la Davino. La desert am deschis o Tămâioasă Românească 2000, Chateau Pietro, Domeniile Viticole Franco-Române, şi am dat savurat-o cu aceeaşi încântare ca în anii trecuţi.
În prima zi a lui 2011 nu am rezistat tentaţiei, am deschis şi consumat un Cuvée Charlotte 2007, care, spre deosebire de alte vinuri româneşti mai lăudate şi mult mai scumpe, evoluează minunat minunat în sticle, desăvârşindu-se, acumulând an de an savori de piele şi prune uscate specifice marilor vinuri.
Ultimele ore ale lui 2010 şi primele din 2011 au trecut cât se poate de nonconformist şi prin aceea că ne-am răsfăţat şi din punct de vedere muzical, scoţând de la naftalină pick-up-ul Tesla din anii '70 şi câteva sute de viniluri din colecţiile proprii. Am ascultat un amalgam de melodii, ca nişte decreţei nostalgici ce suntem. În odăile casei au concertat aleatoriu Maria Tănase, cu a sa Mărioară de la Gorj, Compact cu Fata din vis, Alifantis cu Piaţa Romană nr. 9, dar şi Dire Straits cu Brothers in Arms, Beatles cu Yesterday, Pink Floyd cu The Wall, Sony&Cher cu I Got You Babe. Pentru un pic de contrast, am pus şi un nemuritor Gică Petrescu, Ia mai toarnă-un păhărel. Nimeni însă nu ne-a împiedicat să ascultăm şi chitară clasică, piese de Bach, Haendel, Frescobaldi, Michael Praetorius, Albinoni, Marcello, dar şi Concertul de Aranjuez al lui Rodrigo, apoi flamenco, sărind brusc la Anotimpurile de Vivaldi şi Rapsodiile lui Enescu. N-am omis Hanul lui Manuc al lui Mircea Vintilă, Valţul rozelor al lui Tudor Gheorghe, Iris, cu Strada ta. Am trecut pe urmă la Rock-ul baroc al trupei Pro Musica şi la Phoenix, cu ale sale Mugur de fluier, Canarul şi Vremuri, neuitând, în sufletul nostru de timişoreni născuţi ori adoptaţi, că datorăm libertatea de astăzi acelui spirit din capitala Banatului care ne-a contaminat iremediabil pe toţi şi chiar a schimbat lumea românească.
Pentru noi a fost, fără îndoială, unul dintre cele mai reuşite revelioane din ultimele decenii. O vină a avut şi anturajul. Motanul Lucky sforăia liniştit pe un fotoliu, cu câteva zile înainte ca Bace Toghiere să-l sfinţească cu un jet bine ţintit de agheasmă. Căţeluşa Rita lătra la himere, stelele luceau nevăzute în spatele norilor de zăpadă şi fum, vinurile se odihneau în arcadele vinotecii desăvârşindu-şi alchimia, muzica nostalgiei răsuna sub bradul cu sclipiri electrice, oglindind în rotirea inegală a discurilor de vinil o lumină aproape interioară. Pe o etichetă de vin, un ochi larg deschis privea adevărul potirului, susurul sângeriu ca un sacrificiu. Dar cine să înţeleagă şi să cuprindă totul?