De GoodWine, Bucureştiul, văzut, parcurs şi povestit în câţiva prieteni

Dacă l-ai întâlnit cu prilejul unui festival de vin, Bucureştiul, văzut, parcurs şi povestit în câţiva prieteni, ajunge să-ţi pară chiar o fiinţă urbană abordabilă, de care ai putea să te îndrăgosteşti la un moment dat în ciuda avertismentelor cârtitorilor înţelepţi. De ce asta, de ce acest sentiment irezistibil, pentru o urbanitate altminteri balcanică, înecată în blocuri, ţigănie, smog şi sute de mii de lătrături orfane? Pentru că avem de-a face cu o entitate extrem de vie, pulsândă, iute, trepidantă, atentă la ritmuri şi mereu concentrată în lupta zilnică pentru supravieţuire, pe care e foarte plăcut s-o contempli. Mai ales dacă faci parte dintr-un club al degustătorilor de vin neautorizaţi, poate chiar un club al Cavalerilor Contemplieri.
Din startul acestei postări, mi-am propus să vorbesc mai mult de GoodWine, cel mai important eveniment oenologic din România, însă un spiriduş afurisit al scrisului tot nu-mi dă pace, abatându-mă de la subiectul precis al acestei întâmplări din lumea vinului desfăşurate pe parcursul a trei zile la Hotelul Pullman din Bucureşti. Pentru mine vinul a ajuns să reprezinte o călătorie şi un bun cultural deopotrivă, şi nicidecum o marfă pe care nişte comercianţi cu priviri goale o vând dependenţilor spre banala propăşire mercantilă a lumii. O sticlă sau mai multe sticle de vin alăturate estetic în cadrul unui salon de specialitate pot să-ţi dezvăluie mai mult decât armonia unor culori şi tanini de origine controlată, pot revela un adevărat terroir cultural, povestea unor locuri şi oameni care respiră, suferă şi creează într-o anume zonă a spiritului accesibilă simţurilor.
Poate că asta mi s-a întâmplat şi mie în ultimul weekend petrecut la Bucureşti, acolo unde mi-am dat întâlnire mai puţin cu câteva zeci de producători anume de vin din ţară şi de pretutindeni, cât cu mentalitatea şi spiritul unor adevăraţi creatori. Ca să ajung acolo, a trebuit să cumpăr patru bilete la cuşetă dintr-o agenţie tristă de pe strada Meţianu, un fel de Lipscani al Aradului, şi să călătoresc două nopţi dus-întors spre şi de la capitala absolut ex-centrică a României. Cu tot tacâmul aferent: aşternuturi unifolosibile, flashtasting cu un vin select la pahar de plastic, prelungi degustări de Angry Birds pe touchscreen-ul telefonului şi chiar şi o rapsodie de Liszt pe laptop interpretată magistral de nişte artişti septuagenari pe nume Tom&Jerry, pentru alungarea plictisului de călătorie.
Începea să miroasă a iarnă şi gările tuşeau de răceala noului ger, a viruşilor încă nedegustaţi. Bucureştiul ne aştepta cu dârdâială, cu forfota Gării de Nord şi cu un prieten cu zâmbet cald, şchiopătând de frig. În trei zile, am făcut înconjurul planetei în zeci de drumuri cu taxiul de-a lungul parcurilor, stadioanelor şi lacurilor, în jurul arcurilor de triumf, hotelurilor şi jardinierelor capitalei. Am privit totul prin geamurile Loganelor familiare, traficul infernal, nepoliticos, înjurător, încălcând toate regulile posibile. Şi mi-a plăcut, în mod ciudat, această viaţă precară a bucureştenilor, goana lor după câştigul zilnic, nevoia continuă de evadare din acest spaţiu cu blocuri, tramvaie şi spleen.
Din Bucureşti poţi evada în cele două dimensiuni pe care Creatorul milos al acestei lumi imperfecte ţi le-a pus totuşi la dispoziţie: interioritatea şi exteriorul. De obicei locuieşti la un etaj oarecare dintr-un bloc oarecare, înconjurat de maşini, zarvă şi apartamente, de alte golumbare în care pulsează inimi ca a ta. Când priveşti în afară, doar ferestre, porumbei, varză la pick-up şi, poate, turle de biserici într-un unghi prin care ţi se deschide jungla urbană. Şi simţi nevoia să urci atunci tot mai sus, într-o campanilă încă neconstruită, care să-ţi ofere o panoramă completă, o viziune de 360 de grade asupra lucrurilor şi fiinţelor care pulsează în Bucureşti.
Cuibul, interiorul, conţine obiecte cu încărcătură sentimentală, toate adunate într-o viaţă. Îţi petreci zilnic câteva ore pe drum ca să ajungi acasă, intimitatea durează parcă numai câteva clipe, iar apoi vine o nouă dimineaţă şi sari iarăşi în maşină gonind către slujbă, clădind workoholic prosperitatea unei firme oarecare în care ţi-ai pus miza întregii vieţi. Din suma tuturor acestor gesturi, călătorii şi trudiri cotidiene se naşte sensul propriei existenţe, săgeata care-ţi indică drumul între cele două capete ale poveştii.
Cât despre exterior, despre posibilitatea de a fugi din marele oraş, eliberându-te din pânza de păianjen în centrul căreia şade marea arahnidă devoratoare de vieţi, ca un guvern al musculiţelor încă neanesteziate, poţi afla totul la ştirile decuseară. Ambuteiaje pe Valea Prahovei, iarna-vara, caramboluri estivale pe Autostrada Soarelui şi, mai nou, micul exod al celor temerari la schi în Austria, soldat cu câte un accident de vedetă intrată în pom. Trei destinaţii predilecte, aceeaşi nevoie de evadare în exterior specifică bucureştenilor.
În fiecare zi însă, cineva a avut grijă de noi toţi, patru vestici rătăciţi în traducere, ne-a făcut să ne simţim extraordinar, între două rotiri de pahar la GoodWine. Am putut vedea Bucureştiul noaptea, Lipscanii cu gropi, cu splendori şi contraste, cu mâţe nocturne pe rondou şi localuri originale, iar ziua am putut fotografia zborul sclipit al unui Boeing deasupra câmpiei Google şi uimirea porumbelului aterizat în colţul geamului de bloc. În centrul vechi, ne-am plimbat oboseala de călători la lumina uşor tulbure a lămpilor, printre chipuri de tineri lipsiţi de griji, pierduţi şi ei într-o altă iubire de clipă. Am trecut pe lângă Atelierul Mecanic, pe lângă cafenele cu nume de pictori celebri şi prin anticariate-local unde absolut totul era de vânzare: obiectele, decorurile, şemineurile şi silueta diafană a întregii întâmplări, pe lângă grafitti ideologice, teatre şi vinoteci, pe lângă cerşetorul muzical cu cutie goală de Terra Romana în faţă. Apoi am ajuns şi pe strada Popa Nan, fredonând o melodie a Păsării Colibri în timp ce taximetristul ne întreba candid la a câta stradă s-o ia la stânga de pe bulevardul cotropit de maşini. O bună prietenă ne-a oferit o seară minunată la Trattoria Verdi, un loc pe care îl vom mai căuta de fiecare dată când vom ajunge în Bucureşti şi pe care-l recomandăm cu entuziasm amicilor de pretutindeni. Din poze alb-negru cocoţate pe ziduri zâmbeau nişte foarte tineri Alberto Sordi şi Marcello Mastroianni, spaghetti cinematografice, Fontane di Trevi, clipe de graţie imortalizate pe o peliculă din anii '50-'60, câtă splendoare! Într-un târziu ne-am întors acasă, după un festin aproape de nepovestit aici; acasă, la peştişorul din acvariu, la cuibul de rândunică care nu s-a mai întors la cuib din pricina tristeţii şi a închiderii lumii cu termopane, la cartea de reportaje cu Lucruri şi fiinţe despre care nu ştim nimic, la piticul de porţelan care zâmbeşte mereu înconjurat de atâtea obiecte a căror istorie nu a mai apucat nimeni să o depene.
Prin caroiajul uşor asimetric al plasei de ţânţari, lumea bucureşteană ni se înfăţişa cu aceleaşi blocuri-turn, cu aceiaşi copaci urbani şi aceleaşi şiruri de maşini înghesuite la milimetru, cu mii de furnici cu contur uman, alergând dintr-un loc în altul aparent fără un sens anume. Şi-atunci mi-am pus pernele pe cap, căutând acel somn adânc care pregăteşte visele viitoare, în intervalul care desparte două aventuri oenologice prin marile şi micile capitale ale lumii. Şi-apoi se făcea că am călătorit din nou prin ţara eclipsei şi-a toamnei cu miros de iarnă, că fotografiam prin geamul murdar, în zgâlţâitul trenului, biserici în ceaţă, peisaje rurale cu vaci şi vii îmbrumate, gări decăzute şi amploiaţi ţepeni, ba chiar şi ruinele sumbre ale Cetăţii Şoimoş tronând deasupra întinderilor de acasă.
După cum se vede, m-am luat cu toate celelalte şi uite că n-am ajuns să povestesc nici un strop de vin, nici un strop despre vin, despre GoodWine, despre cupola de oţel şi sticlă în care s-a oglindit cea mai importantă întâlnire din lumea vinului românesc. Şi mâine e o zi însă, şi mâine e o nouă postare, nu-i aşa?


Pe tren, Prin București