miercuri, 23 martie 2011

La Budapesta, de sâmbătă până duminică, pentru VinCE şi pentru ea însăşi

Nici nu ştiu cu ce să încep. Asta pentru că e foarte greu să fac legătura între un summit internaţional de vin, o pipă din Congo, un ruin pub, o slănină de Mangaliţa, câteva boabe de cafea din Kenya şi o ţuică de Zetea. Povestea care urmează s-a petrecut de sâmbătă până duminică, între orele 5 dimineaţa şi 12 noaptea, într-o capitală europeană. Toate întâmplările, imaginile şi personajele sunt reale. Numai cuvintele îşi au gradul lor de irealitate, poate şi din pricina exaltării cu care autorul a trăit toată această experienţă.
De fiecare dată când mă călătoresc într-un mare oraş împreună cu cei mai buni prieteni ai mei, între care se numără, bineînţeles, şi câteva aparate de fotografiat Canon, mă întorc acasă doldora de imagini. Selecţia lor îmi ia nopţi întregi, căci e dificil să pui noimă clipelor trecute, memoriei vizuale înmagazinate în pixeli.
Ultimul voiaj de acest fel s-a petrecut la Budapesta, în weekend. La început am crezut că l-am făcut numai şi numai din pricina unui summit oenologic internaţional, numit VinCE şi găzduit de luxosul Corinthia Grand Hotel. A fost însă numai o amăgire, chiar dacă evenimentul în sine s-a dovedit o adevărată sărbătoare pentru noi, cei cinci "vestici" care am călătorit cu trenul de la Arad către cea mai apropiată capitală europeană. Motivul intim, pricina ascunsă a plecării era aceea că ni se făcuse dor de Budapesta, de fiinţa urbană atât de vie care pulsează pe ambele maluri ale Dunării, în legea ei, în ordinea ei încă imperială, respectată parcă de fiecare om, de fiecare inscripţie, de fiecare statuie.
Nu ştiu cum să explic mai bine asta. Poate că era pur şi simplu necesar să fotografiez porumbeii gării Keleti, cariatidele ceasului centenar, reclamele de la metrou, basoreliefurile clădirilor evreieşti cu ţâţe şi vie, mărul tăiat de pe o masă de tren, bucătarii de ipsos cu narghilea şi ceasul public lipit cu scotch, sticla goală de Royal Vodka uitată pe banchetă într-un metrou, scripcarul de lângă tomberon, literele chirilice de pe vagonul 203, tânărul care face duble în gang. Şi vitrina cu picamer şi poze în sepia, literele verzi ale Pieţei Moscova, tabloul cu rugăciune de la ruin pub, luminile bulevardului cu prostituate, motanul care dormea pe fotoliu la pensiunea lui Robert, radioul vechi la care s-a anunţat începerea revoluţiei maghiare. Ba chiar şi boabele de cafea africană de la târgul Fehova, Tokay-ul de Slovacia, copitele cailor din Piaţa Eroilor, cascheta cu piros paprika, chipul de 2.000 ft. al lui Lugosi Béla, statuia stăpânei cu căţel de pe faleză, Biblia din mâna unui misionar american, concertul întâmplător al azerilor cu tamburină de la capătul lui Váci utca. Şi trebuie să mă opresc aici cu enumerarea, să nu mai înghesui imaginile în cuvinte, să povestesc mai bine întreaga aventură.
Era sâmbătă şi cinci dimineaţa când am urcat scările trenului în gara înfrigurată a Aradului. Rămăseseră câteva secunde până la plecare şi Silviu, adică omul cu biletele, nu mai sosea. Aşa că l-am blocat pe naş cu bagajele pe culoar, tocmai pe când încerca să coboare pentru a da semnalul pornirii trenului. Iar Silviu a apărut în sfârşit, străbătând în goană culoarul gării şi sărind direct în vagonul 425, după o noapte de nesomn şi o întreagă tevatură pe care ne-a povestit-o mai apoi, cu sufletul la gură. L-au oprit pe drum poliţiştii arădeni, controlându-i zelos cu lanterna până şi spaţiul roţii de rezervă a maşinii, în virtutea unei paranoia care i-a cuprins, la comandă, în ultima vreme şi care, în terminologia lor oficială, poartă numele de control pentru stoparea contrabandei cu ţigări. Cum doctorul veterinar arată cât se poate de dubios, cu bandanele sale colorate, făcute parcă din materialul fustelor de altădată ale babelor de la ţară, cu barba sa veşnic neîngrijită şi cu nasul de boxer uzat, în VW-ul combi cu geamuri fumurii şi uşă de la portbagaj care nu se deschide, neînţelegerea a fost deplină.
În cele din urmă, am ajuns cu bine în Keleti, după patru ceasuri şi un pic, câştigând o oră în virtutea bunului obicei al existenţei fusurilor orare. Era o vreme mizerabilă, de iarnă întârziată în gară, de spleen şi străinătate, iar noi am încercat să ne încălzim sufletele în curent cu o cafea espresso la un bistrou mizer din incinta gării. Ne-am cumpărat apoi abonamente pe 48 de ore pentru toate mijloacele de transport în comun şi am coborât în lumea subterană a oraşului, la metrou, pentru a ne caza mai apoi la pensiunea lui Robert, Villa Korall.
Ungurii sunt fascinanţi. Au ritmul lor, cuminţenia rutinei de furmicar cu indivizi ordonaţi care se mişcă de colo-colo, fără să se deranjeze unul pe altul, în virtutea unor corolare de mult stabilite. Simţi într-un fel că nu ai de a face cu milioane de indivizi, ci cu un singur organism social, străveziu, ai cărui atomi gravitează în jurul aceluiaşi nucleu, potrivit aceloraşi coordonate de timp şi de spaţiu. Poţi observa asta peste tot: pe stradă, în gară şi mai ales la metrou. Chipurile din reclame seamănă izbitor cu cele ale trecătorilor şi par identice cu cele ale statuilor de prin scuare şi parcuri. De parcă ar fi repetarea aceleiaşi fiinţe, aceluiaşi ADN îmbrăcat doar în culori şi forme uşor diferite, care laolaltă însă se armonizează perfect. Spectacolul acestei unităţi atrage mai mult decât pitorescul oraşului, e poate cheia înţelegerii, a respirării profunde a atmosferei citadine budapestane.
Şi până la urmă, aţi zice, poate că nici nu era nevoie să observ asta. Doar venisem special pentru VinCE, summit-ul central-european al vinului pe care nu am vrut cu nici un chip să-l ratăm. (va urma)

Galerie foto

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu