duminică, 18 septembrie 2016

„Conacul Domniței Ralu”, o călătorie în Valahia profundă

Cine a colindat România viticolă în ultimul deceniu și-a putut da seama că așa-ziselor drumuri ale vinului, care trebuia să ofere turistului plăcerea de a-și cheltui banii de-a lungul lor, le lipsește substanța cu desăvârșire. Și înțeleg prin substanță autostrăzi, șosele de calitate, indicatoare utile, spații de cazare suficiente și confortabile, gastronomie etc. Prin reprezentanții săi idioți, rău intenționați ori direct interesați în proiecte fără acoperire în altă realitate decât cea a buzunarului propriu, statul a creat astfel în toată România niște forme fără fond, turismul viniviticol fiind cvasiinexistent într-o țară care numără peste 200.000 de hectare de viță-de-vie și care are o tradiție viticolă multimilenară. 


 
Foarte sugestiv în acest sens este localul pe care l-am descoperit cu neplăcere în urmă cu ceva ani, Feteasca Neagră, de pe drumul cu hârtoape care duce de la Ploiești la Buzău, de-a lungul podgoriei Dealu Mare. În parcare trona o imensă reclamă la bere, bucătarul era în altă parte, cartofii prăjiți și șnițelele prost gătite constituiau specialitatea casei. În toată podgoria, în afara hotelurilor din marile orașe, există doar două-trei locuri de doamne-ajută în care poți să înnoptezi, în care poți să mănânci decent la standardele normale pentru turismul european. Între ele se numără, fără îndoială, Pensiunea Casa Colinelor din marginea orașului Urlați.
Pentru ardeleanul și bănățeanul care se încumetă să vină aici de dragul vinului, este evident că a trecut în altă țară, una bântuită încă de modelul fanariot, în care boierii mai mici cumpără de la boierii mai mari, de partid, dreptul de a fura în mod organizat România, dar și Europa, cu ale sale fonduri date pe sprânceană. Și dacă românul de dincoace de Carpați se simte atât de prost la el acasă în Valahia, cum se vor fi simțind nemții și francezii, americanii și suedezii, maghiarii și polonezii care vor să-și diversifice experiența turistică alegând ca destinație România?
 
Tristețea călătorului ardelean e cu atât mai mare cu cât știe bine că în materie de crame, de vin, de calitate a bucatelor, românii din sud stau foarte bine. Dacă oferta turistică și gastronomică ar fi pe măsura celei oenologice, dacă pensiunile, hotelurile, hanurile ar fi organizate și îngrijite atât de bine precum noile vinării cum ar fi Viile Metamorfosis, LacertA, SERVE, Rotenberg, Aurelia Vișinescu, Basilescu, Licorna, Tohani etc. etc., probabil că și ardeleanul s-ar simți la el acasă în această Cealaltă Românie.
Și totuși, dracul valah nu chiar atât de negru pe cât pare ori nu e negru în întregime. Inițiativa privată în domeniu, deși timidă, se face simțită încet-încet, oferind locului, în contrast cu găunoșenia investițiilor populiste de tip drumul vinului, adevărata substanță turismului românesc cu temă viticolă. Și că tot veni vorba de fanarioți, de domnitorii aceia care-și cumpărau de la Înalta Poartă dreptul de a jefui pe termen limitat Principatele Române, or mai fi făcut și ei, între două bancheturi, și ceva bun pentru țară. Cel puțin așa se face vorbire despre domnița Ralú Caragea (Caradja), fiica mai mică a domnitorului fanariot al Țării Românești Ioan Vodă Caradja (1812-1818), a cărei mamă era la rându-i fiică de bancher din Istanbul. 
 
Vodă ăsta s-a făcut remarcat prin incendiul care i-a mistuit reședința domnească din Dealu Spirii, printr-un prim cod de legi fiscale care l-a îmbogățit fabulos și prin celebra Ciumă a lui Caragea, epidemia care a răpus 70.000 de vieți în Țara Românească și de care domnitorul s-a păzit retrăgându-se la Mănăstirea Cotroceni. Și tot Măria Sa mai fusese în centrul unui scandal de retrocedare a întregului oraș Ploiești (sic!) unui văr de gradul trei, fiu de alt domnitor fanariot, care primise ca dar de nuntă terenul viitoarei localități. Până să-și însoțească tatăl în fuga sa (domnul Caradja plecase protejat de 300 de arnăuți, pe la Brașov, după ce a distrus podurile lăsate în urmă) în Italia, la Pisa, și apoi în Grecia, la Atena, departe de creditorii otomani, în care a dus cu sine o bună parte din vistieria principatului (din acești bani aveau să trăiască pe picior mare în Grecia și tot cu ei aveau să finanțeze mai târziu mișcarea de emancipare națională Eteria), Ralú, o domniță cu educație aleasă, vorbitoare de greacă, franceză, germană și turcă, apucase să întemeieze Teatrul de la Cișmeaua Roșie, prima sală de spectacole permanentă din București. Și chiar dacă Nicolae Filimon considera asta, în romanul său Ciocoii vechi și noi, doar „o sală de bal, în care se adunau boierii și cucoanele de petreceau nopțile cele lungi ale iernii”, personajul cu pricina a devenit un brand istoric și cultural emblematic pentru Valahia, subiect de film și pricină de biografii, ba chiar, mai nou, și nume de conac de lângă Ploiești, care a inspirat acest articol. 
 
Înainte să fac această incursiune istorică, am descoperit Conacul Domniței Ralu cu prilejul ultimei sărbători a Cramei Viile Metamorfosis, din 8 septembrie. Hotelul de la Mizil se închisese, la hanul din același oraș, situat în apropierea cramei, nu aveam de gând să petrecem nici măcar 175 de minute, așa că am ales să ne cazăm, în trei, la sugestia prietenului nostru Alfred Binder, la acest conac din satul Chițorani, comuna Bucov, din apropierea Ploieștiului, localitate clădită în urmă cu câteva sute de ani pe un teren care aparținuse, ca dar de nuntă, lui Costache Caradja, fiul fostului domnitor al Țării românești Nicolas Caradja (1782-1783) și totodată vărul de grad trei al lui Ioan Vodă Caradja, tatăl domniței Ralu. Excelentă alegere! Dacă vă veți încumeta să călătoriți în Dealu Mare, recomandarea noastră pentru Conacul Domniței Ralu ca loc de cazare este entuziastă și cât se poate de sinceră. Atestat întâia oară în anul 1925, plin de un șarm interbelic pe care nici măcar noaptea comunistă nu a putut să i-l șteargă, acest conac și-a găsit de curând doi noi proprietari, soț și soție, care i-au dăruit o nouă viață. Și facem asta, recomandarea, fiindcă e minunat să găsești, în sfârșit, un loc și o veche clădire îngrijită în mijlocul părăginirii statale generalizate. Gazon, piscină, o curățenie impecabilă, cu implicarea zilnică a celor care sunt stăpânii locului, cam astea ar fi cuvintele cheie pentru Conacul Domniței Ralu. Și cum am putea să trecem cu vederea arhitectura de început de veac XX, specifică școlii Ion Mincu, și care oferă ochiului uman dar și celui digital, al aparatului foto, o încântare irezistibilă, demnă de arătat lumii.
Afacere de familie, povestea brandului de mileniu III Conacul Domniței Ralu, care a găzduit recent și un prestigios eveniment din seria SoNoRo Conac, începe în 2009, când soții Avram au descoperit construcția cu pricina. Cum era într-o paragină specifică amintirii regimului comunist, acestui coșmar pe care ne străduim să-l uităm, Raluca Avram a găsit de cuviință să nu-și dorească respectivul conac, deși era de vânzare. Mai hotărât de felul său, soțul doamnei, domniței sale Raluca, Cătălin Avram, de meserie inginer constructor, s-a gândit să i-l cumpere și să i-l ofere cadou de ziua sa. Renovarea a început în 201, investiția totală numără șapte cifre și doar o mică parte din bani provin din fonduri europene.
Afacerea de familie numită Conacul Domniței Ralu a fost deschisă în septembrie 2015, exact în urmă cu un an. Raluca, domnița lui Cătălin, s-a ocupat de decorațiunile interioare, soțul inginer și-a văzut de cele exterioare, și totul concură azi la plăcerea turistului de pretutindeni, care poate găsi, într-un loc de unde poate zări impresionanta rafinărie ploieșteană clădită probabil tot pe fostele terenuri fanariote ale lui Costache Caradja, cu contururile sale industriale colorând câmpia care se întinde la poalele dealurilor cu vii, tot ceea ce un călător european își poate dori. Spațiu de cazare decent, atenția proprietarilor și a personalului, gastronomie de top, vinuri proprii, dintr-o plantație de cinci hecatre. Un amănunt interesant este acela că soții Avram dețin singurul hectar de vie din Dealul Mare plantat cu Șarbă, un soi inventat relativ recent în Odobești, Vrancea, încrucișare de Tămâioasă Românească și Riesling Italian, specific podgoriei moldovenești. Și tot atât de important e și faptul că aici găsești un extraordinar Merlot al casei, la sticlă, cu preț prietenos, dar și un înmiresmat Sauvignon Blanc, cu care proprietarii se pot mândri în fața oricui.

marți, 30 august 2016

Cartea vinurilor românești și Valea Verde Retreat 2016, văzute din unghiul degustătorilor neautorizați de fericire




Ați fost vreodată la Valea Verde Retreat în satul Cund? Dar la Hotel Privo din Tg. Mureș? Dar la vânătoare de trufe în Transilvania? Nouă, degustători neautorizați de fericire, ni s-a întâmplat asta în mod firesc și fără de regrete în acest inspirat sfârșit de august. Un reporter laconic ar rezuma întreaga experiență astfel: o jurizare cu șapte experți internaționali a circa 300 de vinuri și distilate românești, în inima Transilvaniei, pentru viitorul ghid The Wine Book of Romania. A fost însă vorba de mult mai mult decât atât, de o experiență unică pe care mă voi încumeta să o redau cu ajutorul cuvintelor, al filmulețelor și a mii de fotografii care au încercat să surprindă emoțiile inefabile ale unei călătorii oenogastronomice pe care foarte puțini au norocul să o trăiască într-o viață.
 
Pe noi, bănățenii de dincolo și dincoace de Mureș, ne despart patru ore și jumătate de drum de orașul în care se află Hotel Privo. Un proiect unic în România, un hotel de patru și cinci stele al cărui design a fost premiat. Acolo ne-am strâns în jurul Marinelei Ardelean, un profesionist care muncește din greu pentru a face cunoscut lumii vinul și spiritul românesc. Ne-am dus să dăm o mână de ajutor în organizare și mediatizare. La Privo s-au adunat, într-o seară de marți, șapte experți internaționali în ale vinului, am avut parte de o cină de poveste, de o scoborâre în pivnița cu patru mii de sticle a hotelului, de ospitalitate și de alte bucurii specifice călătorului oenofil. Pe terasa cu mesteceni și vilă în stil Secession, Csonka, cu belvedere și ornamente vinicole, somelierul Marius Danciu a avut grijă să ne deschidă un superb Predicador blanco 2013, un vin alb spaniol botezat și etichetat după personajul interpretat de Clint Eastwood în filmul Pale Rider (1985)
A doua zi am luat drumul Cundului, un sat pe numele său săsesc Reussdorf și pe cel unguresc Kund. Văi și păduri, căi șerpuite, pe o colină șade frumos turnul cramei Villa Vinèa, ajungem în patruzeci de minute. Vezi case ungurești și nemțești, turla părăginită a unei biserici reformate, cai și copii, căruțe cu saci, peisajul rural de acasă. Din Ardealul nost. La dreapta, în centru, pe lângă biserică, o luăm către Valea Verde Retreat, în fapt un interesant complex turistic, căruia nu putem să-i spunem și agro-, din pricina patronului său, Jonas Schäfer, un rafinat domn german care, alături de soția Ulrike, a lăsat Hamburgul pentru a alege să trăiască în centrul Transilvaniei. 
 
De fapt, dacă ajungi să-l cunoști cu adevărat pe Jonas, îți dai seama că și paradisul ar fi în esență o construcție, că trebuie inventat, renovat, întreținut, disciplinat. Și nu vorbesc aici numai de lucrurile exterioare, de cele la vedere: de locuințele pe care le-a transformat din ruine în reședințe, de structura în sine a ceea ce în denumire este Retreat-ul, o sumă de case îngrijite și de construcții noi, de lemn, situate în mijlocul unui peisaj cu verdeață, lac, nuferi, sălcii seculare și chioșc alungit, prelungit ca și plăcereea unei zile de august târziu cu lumină blândă și pofte gourmet. Ci vorbesc mai ales de bucatele alese pe care le creează cu ajutorul unei echipe pe care a antrenat-o după chipul și gusturile sale minunate. De localnicii care lucrează pentru el și cărora le-a dat un sens în viață, precum un magician care a reinventat lumea.
 
Cât despre vinuri, despre jurizare, despre efortul de organiza o degustare cu peste 300 de probe servite la șapte jurați – ce mult îmi place termenul acesta, jurați, fiindcă semnifică onestitate și imparțialitate – să spunem că totul a semănat cu un concert, de oameni mișcându-se ritmic, de buze și papile concentrate ritmic asupra licorilor anilor trecuți, un Bolero de Ravel, cu dirijor neobosit în persoana Marinelei. S-au vorbit destule limbi diferite (engleză, română, germană, italiană, portugheză, maghiară, franceză, spaniolă, olandeză și, poate în gând, bulgară), deși cele știute de cei prezenți sunt ceva mai multe. 
 
Și nici nu e de mirare, câtă vreme britanicul Rod Smith, Master of Wine, locuiește în Franța, iar Maria Sofia Dare Biancolin este italiancă, însă vorbește la fel de bine germana, de vreme ce în urmă cu șase ani a preluat șefia Asociației Somelierilor din Germania. Jószef Kosárka, un diplomat globetrotter, șef de asociație somelieră ungară, conversează în italiană, spaniolă, germană, engleză și maghiara maternă, iar wineloverul nr. 1 Luiz  Alberto este italian de Brasil care trăiește în Boston. Să adăugăm că Elias Macovela, activist lusitan al vinului, și-a exersat portugheza cu Luiz, învățându-ne tot felul de nuanțe ale salutului în limba maternă, că mezinul CDViN, Dani, student de Groningen, și-a amintit olandeza în compania lui Paul Robert Blom, degustător internațional de vin din Țara Lalelelor, că Jószef a conversat în maghiara literară cu Pivnicera și că noi toți, împreună cu Galina Niforou, de la Asociația Exportatorilor de Vin Bulgari, am vorbit o engleză cu accente de tot felul, chiar și de Hrundi V. Bakshi, actorul interpretat de Peter Sellers în filmul The Party, ceea ce nu  ne-a împiedicat să ne înțelegem pe deplin în limba universală a vinului.
Întreaga experiență a fost condimentată cu o senzațională vânătoare de trufe, numai bune de gătit apoi în ceaunul cu risotto pregătit, à la Jonas, în poiană. Am suit în mașini și am gonit vreo zece minute către Dumbrăveni, printre pietre și prin praf, pe lângă turme de oi neprevăzute, iar Jonas, localnicul, a ajuns mult mai repede la locul faptei, o pădure bătrână de stejar, în SUV-ul său prăfuit de plăcerea călătoririi. Călăuza, vorbitoare de limbă română și de franceză helvetică trădând un ușor accent maghiar, și cățeii săi, Dick și Mucky, ne-au obosit pe pantele cu lumini și umbre; Dick era genial, găsea ciupercile din cinci în cinci metri, apoi le adulmecam și noi, omenește, cu un aer contemplativ, realizând poze de grup și având grijă să nu ne sucim gleznele hedoniste. La urmă, o masă de neuitat, în iarbă, cu vin bun și trufe presărate pe orez, feliate în ritmul lui Jonas. 
 
Și tot un condiment special, endemic, a fost concertul de jazz pe alocuri latin ori mai degrabă de transylvanian jazz susținut în ultima seară de o trupă maghiară de Cluj, Koszika & The HotShots, cu a sa remarcabilă solistă Krisztina Koszorus, pe care l-am savurat în fața meniului senzațional pregătit de Jonas Schäfer. A fost un prilej să polemizez cu toți, și cu somelierul de la Privo, și cu Jonas, și să le spun că eu nu aș împărți cu nici un fel de vin, fie el și Pinot Noir de top, supa de linte cu ou garnisit cu trufe și foie gras gătită de master chef-ul casei, din motivul anume că unele specialități, ca și unele licori, de altfel, sunt atât de cuprinzătoare prin ele însele, încât nu trebuie să fie însoțite, acompaniate cu și de nimic, ci doar contemplate în tihna bucuriei de august.

O să avem o nouă ediție a Cărții vinurilor românești jurizată profesional, onest, departe de subiectivism și de rea intenție, un adevărat ghid pentru iubitorul de vin autentic. În spatele acestei realizări perene se află efortul constant al unei echipe de truditori uniți de un sistem comun de valori și de inepuizabila energie a Marinelei. Și pentru cei care se vor îndrăgosti în chip firesc de imaginea ei de vrăjitoare în iie pozând pe coperta unei cărți oenologice de top, dar și pentru cei care o hulesc tocmai pentru acest gen de frumusețe activă pe care o promovează, am ales o fotografie care, poate, o reprezintă cel mai bine. În oglinda salonului în care Jonas își servește delicatesele, unice în Transilvania, o ființă discretă și workaholică trudește zilnic, la ceas de seară, de prânz și de dimineață, la acest proiect care pare fără de sfârșit și care are legătură cu una dintre cele mai puternice valori create de poporul român: VINUL.